Bongo Pongo

Lola, trezește-te! Trezește-te! E o nouă zi!

Dar Lola se dezmeticea cu greu, în special, în această dimineață. Petrecuse în seara precedentă până târziu în noapte, iar acum se simțea ca într-o descriere absurdă de Eugen Ionescu, unde pe toate fetițele le cheamă Josete, iar pe mamele lor Jaqueline. Băuse tequila și bere și aproape că așteptase răsăritul pe plajă, iar acum rămăsese doar cu o durere de cap.

Surprinsă parcă de propria-i voce, Lola deschise subit ochii în soarele dimineții.

Atunci realiză că se afla într-o cameră de hotel, ocupând o jumătate de pat alături de un bărbat gol care stătea înghesuit pe cealaltă jumătate. Examinându-se, văzu că purta pijamaua tipului care dormea profund, cu o figura angelică și calmă lângă ea.

„Îți stă foarte bine în pijamaua mea!” îi răsună în cap.

Memoria nopții tocmai încheiate îi reveni rapid. Se activă spontan, sări din pat, își trase blugii pe fund, își băgă picioarele în teniși fără să-și mai încheie șireturile și părăsi urgent, mișelește, jumătatea de pat, jumătatea de cameră, jumătatea. În timp ce cobora scările din lemn, cu fiecare pas simțea cum se lumina la față. Zâmbea. Avea zâmbetul acela tâmp întins pe toată fața ei bronzată și pistruiată de la soare, zâmbetul acela de fericire fără motiv, când simți că totul este, a priori, frumos pe lume, frumos prin excelență. Cu fiecare pas făcut simțea că se retrăgea din viața acestui tip „ca în filmele americane”, în timp ce el încă el mai dormea, gol, pe jumătatea lui de pat, fără vreun bilet cu explicații lăsat pe pernă, fără să-i sărute de plecare buzele coapte și sărate de la atâta soare.

Nu știa când avea să-l mai revadă, dar nici nu conta. Simțea că se retrage în glorie, fără pretenții de așteptare a acelui telefon care să-i amintească de fragmentele minunate ale nopții de vară petrecute alături de ea. De atâtea ori se gândise și încercase să-l vizualizeze pe ACELA de care-i va plăcea. Nu putuse să-i asocieze până acum o formă sau o culoare a ochilor, o voce, o replică, o atitudine. Acum, reprezentarea chipului lui jovial îi venea în minte. Acest amorez îi plăcea pentru toată neîndemânarea sa, pentru toata gestica și împotriveala sa, pentru toata imperfecțiunea sa vocală, pentru toată bâlbâiala sa comportamentală.

Se poate că și plimbarea comună pe țărmul Vămii, conversația cu tequila, focul și jocul amorului de pe plajă și acel neîntrerupt mozol care se înnoda cu țărmul, care nu se mai sfârșea au făcut-o pe Lola să-și spună că el ar putea fi ACELA.

Își scoase tenișii și înainta încet prin nisip, cu tălpile albe de la atâta praf de scoici măcinate. Se opri la o cafea la Stuf, unde o așteptau prietenii din gașca.

–          Buna Lola, dar cum te simți? Cum ai dormit? Sau n-ai dormit?

–          Se rușină și nu apucă să răspundă întrebărilor insinuante pentru că în acel moment observă că era plină de pete verzui – movulii pe picioare.

De-a dreptul oribil, se gândi. Oare cum o să mai port eu fuste scurte o perioadă, oare cum o sa-mi afișez bronzul proaspăt cu vânătăile astea?

–          Semne de bună purtare! O tachină Sirena

–          La naiba! Oare ce puii mei a fost în capul meu când m-am urcat pe butoiul ala?? Ce mi-a trebuit mie poza pe un butoi – decorativ de altfel – pus în fata la Bongo, lângă un panou cu Secția de votare nr. 158? Oamenii normali vor să facă poze cu marea, în valuri, pe plajă, în nisip, cu nisip, cu scoici, în soare, în costume de baie (sau fără), la terase, pe terase, la umbra, sub umbrelă, singuri sau cu prietenii. Dar, nicidecum pe un amărât de butoi de vin artizanal, șubrezit.

–          Lola își aminti cum s-a urcat ea plină de un entuziasm prostesc pe ACEL butoi norocos și cum a simțit de îndată ce a pus și ce-l de-al doilea picior că acesta se prăbușește sub ea ca la cutremur, cum își pierdea echilibrul, plutind pentru câteva fracțiuni de secundă în aer, cum se vedea acolo căzută pe spate în toată splendoarea ei, cu picioarele în sus, ca un gândac care nu se mai poate întoarce, neputând să se ridice în fund și râzând în hohote ca o descreierată.

–          Ești bine??? Serios, ești bine???  Butoiul i-l adusese în fața ochilor pe el.

–          Te doare ceva?? 

Nu… sunt ok! Pe bune…

Lola plecase fericită.