Despre cum am ajuns…nemaritata

 

img_7562Spun asta și zâmbesc, deși sunt în tren. Trenul vieții mele….cu gările lui, adevărate limite, sau dacă vrei, trecători. Cum ar fi ca de fiecare dată când te – ai urca în tren, ai cobori într-o altă viată??

Este unul din acele momente din viată când întorci capul. Nu te uiți în urmă, te uiți prin tine. Dacă zâmbești, e bine. Dacă râzi cu lacrimi, e și mai bine. Dacă ești pus pe gânduri, e perfect. Nu cred că liniștea, ci neliniștea, definește specia umană.

Zâmbesc. La  aproape 40, nu mă mai stresează virgulele sau punctele. Momente din mine, care păreau disparate și fără legătură între ele, se înghesuie în șir indian și se conectează, creându-mă pe mine. Acea parte din mine care vibrează, activată de bule de fericire care se sparg ca baloanele și se împrăștie.

Îndepărtându-ne, baloanele uriașe devin puncte mici, niște pistrui pe care îi porți pe față. Mda, am uitat să vă spun că sunt pistruiată.

Am încercat să testez fericirea până acum. Credeam că starea de fericire ar fi condiționată întotdeauna de ceva sau de cineva, că individualitatea, în unicitatea ei, nu poate să fie fericită. Am căutat să mă leg în acest timp de locuri, de bărbați, de case, de prieteni, de vise pentru a îndeplini condițiile pentru a deveni demnă de fericire. Am căutat să vad fericirea în proiecții comune, dar am înțeles că rezultatul este întotdeauna altul decât crezi. Atunci am înțeles că și pentru fericire îți trebuie un plan de back-up.

Cum am ajuns aici? nu mai contează…alegerile sunt întotdeauna cele mai bune de îndată ce le- ai luat…de fapt ce contează cu adevărat la 40?

Contează modul în care înveți să te raportezi la ce ai trăit și la ce urmează să ți se întâmple. 40 are o dungă lungă de coadă de crocodil.. Și lasă o dară pe unde trece, asta contează, să privești orice ca pe un bun, să-l storci de bine prin trăirile tale și să râmai cu acel bine. Fericirea ta e condiționată numai de tine. Dar, mi-au trebuit 20 de ani ca să învăț asta.

 

Câte puţin despre regăsiri

Am vorbit în acest blog covârşitor despre Lola, puţin despre Nuţi şi deloc despre cea care a creat aceste personaje. Pe autoare am întâlint-o într-o introspecţie. Visa să scrie în joacă despre proiectări indecente ale experienţelor cu bărbaţi spectaculari. Despre experienţe lipsite de monotonie ale incursiunilor experimetale, despre momente memorabile, sublime din viaţă, care rămân ca nişte amprente pe suflet, pagini de cărţi de povestit la cafea după o noapte nedormită, presărate cu usturoi şi cimbru, despre salate citadite adică. Între timp, pretenţiile de spectacular au scăzut şi proporţional au crescut pretenţiile de  maturitate asumată. Altogeteher, toate au distrus-o pe Lola, dar şi pe insignifianta Nuţi. Aşa cum a disparut şi râsul acela sănătos, râsul acela drăguţ-hilar şi fară sens din timpul desenelor animate cu The Dirty Birdy. Dar nu vă gândiţi la regrete, ci la o altfel de regăsire. O regăsire matură de sine. Iar Lola şi Nuti nu au dispărut definitiv de pe faţa pamântului, doar au terminat finally facultatea şi şi-au găsit job. Ne vom întâlni cu Lola în următoarea vacanţă 🙂

Cerul de ciocolata

Si astazi, Lola a stat cu ochii in soare..

Si astazi, Lola are ochii inlacrimati…

Dupa 20 de ani

Cum sa va spun….sambata asta are loc intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului.

Recunosc ca am stat putin in dubii – dubii si m-am intrebat: sa merg sau sa nu merg? sau de ce sa merg?

Am ales sa merg. Nu, nu din curiozitate. Nu, nu din dorinta de lauda (desi  sunt o laudaroasa :P).

Din motive de nostalgie. Pentru ca acum vreo doua luni, intr-o seara mi-a venit ideea sa-mi caut toate diplomele si atunci mi-am dat seama ca am terminat liceul in 1995. La o saptamana dupa asta, am primit un telefon care ma anunta ca intalnirea va avea loc si am raspuns pe loc, din implus, DA.

Nimic interesant pana aici, de acord.

Doar ca revederea in cauza mi-a declansat o introspectie generala.

Cum as putea spune in 5 minute ce am facut in 20 de ani? Cum as vorbi despre mine? Ca la seminariile din facultate unde incepeam prin „Mie imi place de mine pentru ca…”

Ce am facut in acesti ani? Realizari, studii…bla bla…Intereseaza pe cineva??

Pai…este ca la partea cu sociodemograficele de la un chesionar sociologic

Familie: X, adica NU

Copil: X, adica NU

Studii…universitare si peste: ahhh…nu stiu cum e casuta…DA

Cariera hmmm…Mai bine pozitia ocupata: .. angajat cu studii superioare:)

Venit: Nu stiu/Nu raspund

mediul: urban. Cel mai frumos oras din Romania

Consumator de internet si social media: DA

TV – x

Radio: Dobro Show

Presa scrisa: x.

Acum chiar ca nu mai am ce sa spun.

Lola si flautul. Sau despre lanurile cu tremurici ale copilariei

Care dintre voi a fost vreodata la un concert de flaut? De flaut si pian? Sunt convinsa ca trei sferturi dintre voi, nu. Pentru ca trei sferturi din sala de concerte care gazduia concertul Flautul fermecat, era goala.

Am primit o invitatie la acest concert si mi-am zis: hai sa merg! Si m-am dus la concert…. tabula rasa. Habar n-am muzica clasica, habar n-aveam ce muzica era in program sau de cine era scrisa sau cine sunt cei doi protagonisti Ion Bogdan Stefanescu – flaut si Horia Mihail – pian.

Si am avut una dintre cele mai frumoase trairi intr-o sala de concerte cu o acustica sublima.

Nu, nu va puteti imagina cat de senzoriala a fost experienta. Flautul are ceva feminin, ceva vivace, ceva natural, ceva surprinzator, ceva jucaus, ceva …

Alura, feminitate, suplete si exaltare . Si energie pozitiva.  Am inchis ochii …..

Pluteam si parca alergam lent intr-o zi de vara, in pantaloni scurti, prin lanurile pline de tremurici ale copilariei mele. Auzeam vantul cum bate si tremuriciul danseaza.. auzeam natura si o comprimam in fiecare clipa muzicala.

M-am dedublat si m-am regasit in copilaria și in adolescenta mea, alergand pe dealuri si pe caii lui Jethro Tull…

A doua surpriza a venit din partea publicului. A fost incremenit. Nu, nu am auzit niciun susur, niciun susotit, niciun scrasnit, niciun tusit, nicun telefon sunand. Toti ascultau muti si aplaudau ca niste robotei. Dar stiau cand trebuiau sa aplaude. Dupa aproape doua ore, ne-am ridicat cu totii in picioare in semn de respect iar aplauzele parca nu se mai opreau. Pe bune, au fost mai multe bis-uri ca la concertul Manu Chao de la BestFest de acum cativa ani.

Morala: dupa un asemenea concert, ma inclin in fata celor doi artisti de exceptie si ma simt prost ca nici macar nu am platit biletul.

img_8579-j6

Eu și prietenii mei

friends 2 Prietenii sunt cei care ne fac viața mai frumoasă. Cei care ne pansează rănile cu vorbe de duh cu rol de plante medicinale miraculoase. Cei cu care ne îndulcim cafeaua de dimineața, la prânz, seara, sau la miezul nopții, sau dis de dimineață, la răsărit. Cei cu care călătorim în timp, înainte și înapoi, printre vise, utopii sau memorii. Cei cu care râdem în hohote sau cei cu care plângem în hohote. Prietenii sunt pe rând și psiholog, și pisălog. Sunt Moș Crăciun dar și Bau-Bau-ul cu frunze. Prietenii sunt ascultătorii radioului tău personal, unde fiecare intervine cu câte un jingle. Prietenii sunt apărătorii drepturilor omului pe care îl reprezinți tu. Prietenii sunt cartea ta de vizită la o întâlnire de afaceri. Prietenii tăi sunt tocurile înalte de la pantofi, cei care te înalță și care te susțin. Prietenii tăi ești tu. Definește așadar ce vrei să fii! friends

Toamnă…iarnă…Poezie de sezon

Ploaia răspândeşte parfum

de muze

pe frunze

Şi se boceşte ca o fată mare….

Suntem făcuţi din apă ancestrală

şi ne hrănim tălpile cu pământ

pentru echilibrul interior

Iarna e ca o vitamină congelată

cu aromă de portocale

Închisă cu capac de plastic.

IMG_2230

Previous Older Entries