Interogatiile Lolei

IMG-20120808-00404

Suntem saraci pentru ca furam sau furam pentru ca suntem saraci?

Cartile vind ziare sau ziarele vand carti?

Cariera de innobileaza sau ne inrobeste?

Fructul pasiunii se coace vara sau vara coace fructul pasiunii?

Viata e alba sau roz?

Vara vine intr-o joi sau vine cand vrem noi?

Tenisii sunt casual sau sport?

Papusile sunt pentru fetite sau pentru baieti?

Fericirea vine zambind sau zambetul aduce fericirea?

Inteligenta este sau se face?

Om? Dar ce e aia om?

Lola, trezeste-te!

😛

Impresii sau despre civilizatie la picioarele Lolei

Am regasit-o saptamana trecuta pe Lola pe meleaguri nordice. Umbla nestingherita pe stradutele pavate impecabil din centru Copenhagai, cu mainile in buzunare si cu ochii mari, holbati in toate partile.  Vitrine cochete, magazine numai unu si unul, femeile cu fuste scurte, pe tocuri, pe biciclete sau femei care isi tansportau copii in carucioare atasate bicicletelor, cladiri inalte si frumos colorate, oamenii care merg nestingheriri prin ploaie, fara umbrela. Ceata, implacable November weather, ca intr-un roman de Dickens.  Restaurante adorabile, mancaruri fine si vin de toate felurile.  Magazine de firma si oameni prietenosi. Trenul care merge prin mare,  Suedia, Malmo, Torsen Tower, minunatul Helsinborg.

Un amalgam de imagini mentale care se transforma in imagini virtuale odata cu zborul spre casa.

Plimbandu-se, Lola incerca parca sa se indeparteze cat mai mult….astfel incat gandurile ei sa se imprastie cat mai departe….Copenhaga..probabily the best city in the world.

Despre iubire la om

Miroase a toamna pe sub poale…nu neaparat a must si zacusca….un iz ca un vant nocturn si infrigurat….ca un suierat. Intr-o seara..pe o strada singuratica…Toamna nu vine nicodata intr-o joi…vine cu Nina Simone pe fondul sonor al unei piese de teatru. Ne me quitte pas..Ne me quitte pas.. Niciodata trecerea de la vara la toamna nu vine natural….e ca un copil nedorit…ca o impacare cu sine dupa o lupta.

de toamna„Despre iubire la om”se joaca la Teatrul Dramatic….sau despre tradare si josnicie intr-un joc excelent, despre iubire ca minciuna, despre dezamagire si despre vise inselate. O piesa trista dar frumoasa… ca toamna. Cu o coloana sonora si o scenografie la fel de melancolice. O sa vreti s-o mai ascultati inca o data…si s-o revedeti…

Mergeti la teatru !

Lounge urban sau spatiu de acostare?

Se spune despre bloggeri ca isi traiesc viata in public iar despre blogging ca este un exercitiu de traire a intimitatii in public. Ca initimitatea lor, a bloggerilor, transcende limitele sinelui, fiind impartasita de buna voie tuturor, devenind „bun comun”. Asa-i??

 Un lounge urban, un saloon virtual unde fiecare intra, serveste o cafea si o converatie, si iese?

Cineva face un comentariu haios despre tipa cu fusta scurta care se afiseaza la bar si cere un Mojito. Altcineva mesteca guma, clefeteste, se uita balos la ea si parca i-ar arunca o vorba…dar e prea intimidat..si sfarseste printr-un monolog care incepe si se termina cu „Mamah….ce p–a mea!!”

Blogging-ul pentru mine este mult decat atat. E ca un spatiu de acostare – ca un spatiu in care te opresti pentru o perioada limitata, timp in care traind acolo, te imprietenesti cu locul, cu vecinatatile si specificul sau si, ajungand sa te identifici cu el, il intelegi. In momentul in care deja oamenii incep sa te salute pe strada, e semnul ca trebuie sa pleci.

De ce imi plac spatiile de acostare? Sunt temporare. Imi plac deschiderile si inchiderile pe care le provoaca, vecinatatile pe care le ating, trairile pe care le declanseaza care sunt asemenea unor momente de ” deja – vu”. De multe ori cand ati citit anumite postari, nu ati avut senzatia ca  si voi ati trait asta??

Imi place ideea de imprumut. Fiecare intra si ia cu el doar ceea ce ii trebuie. Sau lasa ce vrea, insemnand locul. Blogging-ul nu e ca o revista de arhitectura care e citita, se stie, doar de specialisti.  E mai degraba ca o statie de tramvai. Aici toata lumea vine, se odihneste pe banca si pleaca.

Hai la filmul european

De 3 ani astept cu nerabdare luna mai sa mai vad la Brasov cate un film  fabricat in Europa.  Asta pentru ca descoperisem festivalul de pe vremea cand la Brasov si in tara, era imposibil sa ruleze astfel de filme….si imi doream cu inversunare sa nu mai fie cazul sa ma deplasez la capitala sa le vad. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca imi placea sa savurez  mirosul de cires in floare al capitalalei in luna mai……(asta intentionat, ca sa fac o referire la Cherry Blossom – filmul meu european preferat)

Sa va  mai zic ca in Brasov, pe vremea studentiei mele,  inca mai rulau filme europene in salile de cinema imbacsite, prafoase, intunecoase si reci chiar si vara, in luna lui cuptor? Cinematograful Astra de atunci gazduieste un Night Club. Un un altul s-a reinventat. Functioneaza ca si discoteca noaptea iar ziua ca si cinema cu canapele din imitatie de piele, avand drept ecran un cearsaf rupt care face ca pelicula sa para de pe vremea bunicii. Un al  treilea cinematograf care si-a pierdut urma, gazduia acum mai bine de 5 ani premiera in Romania a filmului Cold Mountin. Era pe atunci cel mai trendy cinema din Brasov, cu sunet din ala futurist, care te facea sa te transpui cat mai tare in atmosfera peliculei. Acum, de cand autoritatile se cearta pe el, uitand cauza pentru care fac atata galceava, bietul cinematograf deserveste drept sera pentru rasaduri de rosii si adapost pentru porumbei.

Schiop, fragmentat si totodata recompus din pelicule adunate din diferite amalgamuri culturale  de prin partile Europei,  Festivalul Filmului European ajunge si la Brasov intre 12- 15 mai, in sala Reduta. Prilej de mare bucurie. Da..bucurie ca lumea se inghesuie la festival in fiecare an, sa prinda un loc in sala. Si asta pentru ca intrarea este intotdeauna libera. Astept cu drag sa ne inghesuim asadar la film.

Daca o sa vedeti o nebuna care se intinde sa dezlipeasca  un afis cu festivalul pentru colectia ei de pe balcon ..cu siguranta  eu voi fi aceea.

Do you F like me??

Do you like me?? Give me some likes. See me. See al I’m doing and all my friends are doing. See my everything.

Cred ca sindromul Facebook are la baza nevoia de a fi placut de ceilati. Vrem sa fim cunoscuti, ca o vedeta de talcioc virtual, vrem sa spunem lucruri in public ca un moderator de stiri virtuale, vrem sa comentam ca la televizor, ca un invitat ai unui show virtual in prime time. Vrem sa ne bucuram de audienta si de rating. Vrem totul, in acest moment. Vrem mult mai mult decat are lumea nevoie. Vrem sa dam totul pe fata si sa-i viralizam pe toti. Oricum vad, oricum aud..deci de ce n-ar auzi si simti ce vrem noi.

Daca imi aduc bine aminte, am invatat odata ca nevoia de a fi placut de ceilelti ne trimite psihologic, in „stadiul copilului bun”, care vrea cu disperare sa-si multumeasca parintii dar si pe cei din jur. Cel care se uita,  se ignora pe sine.  Cel care  nu depaseste stadiul, cel care nu intelege ca  trebuie sa faca lucrurile pentru sine, ramane frustrat, in incercarea de a-i multumi cu indarjire  pe ceilalti. Imatur,  stagneaza in propria zeama de varza. De fapt, ne place sa credem ca suntem importanti si ca fara noi, lumea noastra s-ar scufunda ca o epava pe fundul unui ocean.Vrem sa credem in importanta noastra de vedeta. Vrem sa fim indispensabili, respirabili, celebrii.Vrem sa fim altceva, fara a fi noi insine.

Ce ne-am face fara word of mouth

Word of mouth. Sau despre ce se vorbeste. Sau despre ce palavrageste lumea pe la colturi. De ce e atat de important ce spune x sau y?  Si, cum ma afecteaza pe mine asta? Sau, de ce PR-istii pun atata pret pe asta?

Efectul de contagiune pe care il creeza e  esential pentru unii si altii. Chiar indispensabil marilor companii care spun ca e musai sa ai un Fan Page pe Facebook  ca sa stie lumea de tine, ce faci si ce concurs ai  mai inventat ca sa atragi atentie gratuit. Trebuie sa stii TOT. Trebuie sa stii tot ce fac toti prietenii tai virtuali chair daca nu te intereseaza si chiar daca n- ai chef. Asta  ma enerveaza, ca odata intrat in retea, Facebook te obliga sa fii prieten cu toata lumea. Este imperativ sa ai parte de comentariul prietenului virtual al prietenului virtual al prietenului virtual al lui Geoergel care n-a avut ce face azi la job si  si-a postat o poza cu el in fata oglinzii din baie, sugand o acadea, explicandu-ne noua tuturor cum sta treaba cu ” acadelele” si cu suptul in general, care sunt reactiile gustative la contactului acadelei cu varful  intortochiat al limbii care percepe ceea ce e dulce.  Nevoia asta de a ne pierde intimitatea ma inspaimanta. Toata lumea vorbeste innebunita de viralitate. Daca nu esti pe Facebook, nu existi. Nu esti in trend. Nu comunici prin social media, atunci nu stie lumea de tine. Nu ai awareness, nu ai fani care sa-ti aduca de 7 ori atatia fani.

Nu sunt o experta in Facebook si nu stiu care sunt „posibilitatile nenumarate de promovare” Nici nu vreu sa le stiu. Ma inspaimanta oamenii care au renuntat la obiceiurile de bun simt ca sa-si dedice timpul lor statului pe Facebook. Nu degeaba se spune” am stat pe F”. The F word is everywhere, on everybody’s mouth.

Beware. Call  me old school, dar atata timp cat traiesti  in virtual, esti virtual.

Previous Older Entries