Dupa 20 de ani

Cum sa va spun….sambata asta are loc intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului.

Recunosc ca am stat putin in dubii – dubii si m-am intrebat: sa merg sau sa nu merg? sau de ce sa merg?

Am ales sa merg. Nu, nu din curiozitate. Nu, nu din dorinta de lauda (desi  sunt o laudaroasa :P).

Din motive de nostalgie. Pentru ca acum vreo doua luni, intr-o seara mi-a venit ideea sa-mi caut toate diplomele si atunci mi-am dat seama ca am terminat liceul in 1995. La o saptamana dupa asta, am primit un telefon care ma anunta ca intalnirea va avea loc si am raspuns pe loc, din implus, DA.

Nimic interesant pana aici, de acord.

Doar ca revederea in cauza mi-a declansat o introspectie generala.

Cum as putea spune in 5 minute ce am facut in 20 de ani? Cum as vorbi despre mine? Ca la seminariile din facultate unde incepeam prin „Mie imi place de mine pentru ca…”

Ce am facut in acesti ani? Realizari, studii…bla bla…Intereseaza pe cineva??

Pai…este ca la partea cu sociodemograficele de la un chesionar sociologic

Familie: X, adica NU

Copil: X, adica NU

Studii…universitare si peste: ahhh…nu stiu cum e casuta…DA

Cariera hmmm…Mai bine pozitia ocupata: .. angajat cu studii superioare:)

Venit: Nu stiu/Nu raspund

mediul: urban. Cel mai frumos oras din Romania

Consumator de internet si social media: DA

TV – x

Radio: Dobro Show

Presa scrisa: x.

Acum chiar ca nu mai am ce sa spun.

Lola si flautul. Sau despre lanurile cu tremurici ale copilariei

Care dintre voi a fost vreodata la un concert de flaut? De flaut si pian? Sunt convinsa ca trei sferturi dintre voi, nu. Pentru ca trei sferturi din sala de concerte care gazduia concertul Flautul fermecat, era goala.

Am primit o invitatie la acest concert si mi-am zis: hai sa merg! Si m-am dus la concert…. tabula rasa. Habar n-am muzica clasica, habar n-aveam ce muzica era in program sau de cine era scrisa sau cine sunt cei doi protagonisti Ion Bogdan Stefanescu – flaut si Horia Mihail – pian.

Si am avut una dintre cele mai frumoase trairi intr-o sala de concerte cu o acustica sublima.

Nu, nu va puteti imagina cat de senzoriala a fost experienta. Flautul are ceva feminin, ceva vivace, ceva natural, ceva surprinzator, ceva jucaus, ceva …

Alura, feminitate, suplete si exaltare . Si energie pozitiva.  Am inchis ochii …..

Pluteam si parca alergam lent intr-o zi de vara, in pantaloni scurti, prin lanurile pline de tremurici ale copilariei mele. Auzeam vantul cum bate si tremuriciul danseaza.. auzeam natura si o comprimam in fiecare clipa muzicala.

M-am dedublat si m-am regasit in copilaria și in adolescenta mea, alergand pe dealuri si pe caii lui Jethro Tull…

A doua surpriza a venit din partea publicului. A fost incremenit. Nu, nu am auzit niciun susur, niciun susotit, niciun scrasnit, niciun tusit, nicun telefon sunand. Toti ascultau muti si aplaudau ca niste robotei. Dar stiau cand trebuiau sa aplaude. Dupa aproape doua ore, ne-am ridicat cu totii in picioare in semn de respect iar aplauzele parca nu se mai opreau. Pe bune, au fost mai multe bis-uri ca la concertul Manu Chao de la BestFest de acum cativa ani.

Morala: dupa un asemenea concert, ma inclin in fata celor doi artisti de exceptie si ma simt prost ca nici macar nu am platit biletul.

img_8579-j6